Autorul suprarealist seamănă întrucâtva cu operatorul unei maşini Enigma. Rodul minţii sale este însă un golem, o impersonare care necesită o altă maşină Enigma pentru a fi însufleţită.
În oceanul de melasă, un om înota către o insulă. Ştiu, o să vă ziceţi, nu există oceane de melasă, însă omul din maelstromul de carbohidraţi pare a şti, mai bine decât dumneavoastră, locul în care se află. Da, acesta este un ocean de melasă, ca oricare altul.
Vă pot spune multe lucruri despre oceanele acestea nesfârşite, despre raţiunea întinderilor chihlimbarii, despre avântarea neostoită a zidurilor care murdăresc cu caramel burţile norilor imprudenţi, despre smârcurile care exhală arome de vanilie şi rigole prin care nu se grăbesc niciodată şuvoaie de agar şi amarant. La urma urmelor, unde s-ar putea grăbi, în acest univers dulceag?
Dacă l-aţi întreba pe omul care înoată, el v-ar spune că oceanul de melasă are propriul său timp, care striveşte valurile cu letargia infinitului care moare. Acesta nu este bântuit de incertitudinile şi furtunile năpraznice ale oceanelor de turcoaz, nu este niciodată răvăşit de resacă şi doar arareori îl răscolesc puseuri nevolnice ale unui El Nino născut prematur.
Poate a sosit timpul să mărturisesc, v-am amăgit. Nu zâmbiţi încă, nici nu voi certifica existenţa oceanelor de melasă drept năzuirea imaginaţiei auctoriale a povestitorului. Singurul personaj şters din exerciţiul acesta de imaginaţie, este omul.
Prin urmare, o vom lua de la început...
Oceanul de melasă căuta o insulă.
Povestitorul aşteaptă cu răbdare coborârea colţurilor gurii, arcuite de o duzină de muşchi faciali într-un zâmbet condescendent. Putem continua?
Povestea aceasta nu este despre oceanul de melasă, ci despre insula lui. Nu este însă un extras de geografie, cartografie ori hidrologie. La naiba, nici măcar nu este o poveste!
Încătuşat de legăturile atomice ale hidrogenului, carbonului şi oxigenului, oceanul visează o insulă. Visează profunzimea turcoazului, mugetul valurilor gonind cu alizeul către ţărmul dorit. Convecţii surde îl răscolesc, frământări ţintesc orizontul şi valuri progresive îi îneacă nadirul dorinţelor. Mai iscusit decât Hefaistos, mai delicat decât Afrodita, ţărmul acela îl încălzeşte. Vulcanul este aprig, undele izbucnesc în flăcări. Pe acel rug, melasa arde, aburi dulci se reped către norii pântecoşi, îi sfâşie, se hrănesc cu un melanj de glucoză şi eter, apoi mor.
La sfârşit, rămân turcoazul şi lumina.
Sarcina povestitorului ia sfârşit, o dată cu acest răsărit de soare la capătul Universului. În ceea ce vă priveşte, închideţi ochii şi inspiraţi adânc.Dacă vântul poartă cu el arome discrete de caramel, ei bine, există un răsărit de soare la care puteţi visa, pe o insulă, într-una din infinitele bule de diamant ale Multiversului.
Dar atunci o luăm de la capăt.
"În oceanul de melasă..."
© M. Trif, iulie, 2014
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu